Începuturile mele:

M-am născut în Timișoara, într-o familie creștin-ortodoxă.

În copilărie, despre Dumnezeu se vorbea mai ales în zilele de sărbătoare, iar despre pocăință nu se vorbea deloc. Credința era prezentă mai mult ca tradiție, iar eu nu înțelegeam încă ce înseamnă o relație personală cu Dumnezeu.

De mic am avut o înclinație spre cântare. Îmi plăcea să stau în fața oglinzii și să cânt cu bucurie, ca și cum cineva m-ar fi ascultat. Atunci nu știam de ce simt această dorință, dar privind în urmă înțeleg că Dumnezeu a pus în inima mea dragostea pentru cântare încă din copilărie.

Îmi amintesc cu multă căldură felul în care frații și surorile din biserică mă primeau cu bucurie. Pentru un copil, acea primire însemna mult — simțeam că aparțin și că sunt binevenit.

Rugăciunile și poeziile m-au impresionat încă de mic. Aveam o atracție deosebită pentru poezie, iar cuvintele rostite cu credință îmi atingeau inima. Deși eram un copil năzdrăvan și nu știam întotdeauna cum să mă comport în biserică, cântările mă mișcau profund. Simțeam ceva puternic în suflet, chiar dacă nu înțelegeam totul.

Un lucru care m-a marcat în mod deosebit a fost sentimentul de atașament față de cele sfinte. Simțeam o apropiere lăuntrică de Biblie și de Dumnezeu, o legătură liniștită care mă atrăgea mereu spre lucrurile sfinte. Privind în urmă, înțeleg că Dumnezeu lucra în inima mea încă de atunci, pregătindu-mă pentru drumul pe care aveam să merg mai târziu.

Căutarea și chemarea:

În anii copilăriei au apărut neînțelegeri între mine și alți copii din biserica ortodoxă. Simțeam că unii dintre prieteni mă priveau cu invidie, iar aceste trăiri m-au tulburat. Eram copil și nu știam cum să gestionez astfel de situații, dar în inima mea s-a născut dorința de schimbare.

De multe ori voiam să merg la adunare, dar simțeam că ceva mă oprește. Era o luptă lăuntrică pe care nu o înțelegeam pe deplin. Duminicile treceau, iar dorința rămânea, însă pașii mei ezitau. Privind în urmă, știu că Dumnezeu era în gândul meu și că această dorință de schimbare nu a fost la întâmplare. Chemarea rămânea vie în inimă, ca o lumină care nu se stinge.

Prima mea intrare la adunare a fost o experiență frumoasă. Am ascultat predici, cântări și mărturii. Eram încă copil și nu înțelegeam pe deplin ceea ce se spunea, dar simțeam că este ceva adevărat și curat în tot ce trăiam acolo. Nu am renunțat să mai merg. Era ca și cum o putere lăuntrică mă atrăgea mereu înapoi. Astăzi știu că acolo a lucrat cu adevărat Duhul Sfânt, călăuzindu-mi pașii spre Dumnezeu.

După o vreme de frământări, am trăit momentul chemării care mi-a schimbat hotărârea. În drumul meu obișnuit, am auzit în mod clar un cuvânt: „Pocăiește-te!”. Am rămas copleșit și am știut în inima mea că nu este un gând obișnuit, ci o chemare de la Dumnezeu.

La câteva săptămâni după această chemare, în vremea pandemiei, am trecut printr-o durere puternică de măsea. Stăteam întins în curte, pe o canapea din grădină, slăbit de durere. Cu o mână atingeam pământul și mă gândeam la viața mea și la fragilitatea ei. Atunci dorința de a face un legământ cu Dumnezeu s-a adâncit și mai mult. Am înțeles că viața omului este trecătoare și că nu vreau să mai amân răspunsul meu.

Din acel moment, chemarea nu a mai fost doar un gând, ci o hotărâre care a prins rădăcină în inima mea, aici, în Timișoara, locul unde Dumnezeu a început să-mi așeze pașii spre o viață nouă.

Legământul și botezul:

După chemarea clară pe care am primit-o, dorința de a face un legământ cu Dumnezeu a devenit tot mai puternică. Deși hotărârea era în inima mea, nu am spus nimănui. Trăiam această lucrare în tăcere, păstrând-o ca pe un lucru sfânt între mine și Dumnezeu.

La vârsta de 19 ani m-am angajat la o firmă din Timișoara. Acolo am simțit în mod deosebit că Dumnezeu este cu mine în fiecare zi. În liniștea inimii mele creștea convingerea că trebuie să fac pasul decisiv și să-I aparțin pe deplin.

Nu am mai stat pe gânduri. Am făcut cerere pentru botez, iar în luna iunie am intrat în apa botezului, încheind legământ cu Dumnezeu. A fost un moment de bucurie profundă și de pace, o hotărâre luată fără îndoială.

Familia mea nu a știut la început. Doar sora mea mai mică a cunoscut această decizie. Cu timpul, au aflat cu toții, iar reacția lor a fost liniștită. Am văzut în aceasta mâna lui Dumnezeu, care a pregătit toate lucrurile cu înțelepciune.

De atunci, trăiesc cu convingerea că Dumnezeu m-a chemat și m-a primit. Prin harul Lui am primit credință și putere să merg înainte, știind că viața mea este în mâna Lui Dumnezeu.

Darul poeziei:

În data de 22 februarie 2022, Dumnezeu a hotărât să-mi dăruiască un dar pe care nu l-am meritat: poezia. Prima poezie a venit cu uimire, ca o lumină neașteptată în sufletul meu. După câteva ore a urmat alta, apoi alta. Am înțeles că nu este o simplă inspirație de moment, ci un dar care trebuia primit cu recunoștință și responsabilitate.

Din acea zi, poezia a devenit o formă de rugăciune și de mărturisire. Când scriu, simt pace și împlinire, ca și cum inima mea ar rosti cuvinte pe care Dumnezeu le așază în ea. Am început cu poezii scurte, apoi, cu timpul, versurile au crescut în profunzime și întindere.

Prin acest dar am învățat să privesc viața prin lumină, să transform trăirile în cuvinte și să-I aduc lui Dumnezeu laudă. Poezia a devenit un drum de slujire, o mărturie vie a harului primit.

Inspirația poeziei:

Inspirația poeziei a venit ca un dar neașteptat, o lumină care s-a aprins în inimă fără să o caut. Versurile au început să curgă cu pace, ca o rugăciune rostită în taină. Nu am simțit că eu creez cuvintele, ci că ele îmi sunt încredințate pentru a le dărui mai departe.

Când scriu, simt liniște, recunoștință și apropiere de Dumnezeu. Poezia nu este pentru mine doar o formă de exprimare, ci un răspuns al inimii la harul primit. Fiecare vers poartă o mulțumire, fiecare strofă o mărturie.

Aici, în Timișoara, am învățat că inspirația adevărată nu vine din puterea omului, ci din lucrarea lui Dumnezeu în suflet. De aceea, scriu cu smerenie și cu dorința ca fiecare poezie să fie o laudă adusă Lui.

Vindecarea:

Într-o duminică după-amiază am mers la adunare având dureri puternice de spate. Urma o rugăciune pentru bolnavi, cu ungere cu untdelemn, și am ieșit în față cu credință.

În momentul ungerii am simțit pe spatele meu ca o atingere cerească. Durerea a dispărut pe loc. Am știut în inima mea că Dumnezeu m-a vindecat printr-o lucrare a harului Său.

Acea clipă a rămas pentru mine o mărturie vie că Dumnezeu lucrează și astăzi. Vindecarea nu a fost doar pentru trup, ci și pentru întărirea credinței mele, ca să merg mai departe cu nădejde și mulțumire.